1990. Libertatea mea
5 Aug, 2010 | De Simona Gherghe | Categoria: Viaţă
Libertatea mea are gust de GUMĂ TURBO. Pătrăţele alea rigide, pe care le molfăiam, doar de dragul surprizelor cu maşini.
Libertatea mea are gust şi de pastramă de pui. Am mâncat atât de multă, în 1990, încât aproape că mi-e rău acum doar de la miros.
Libertatea mea e precum cântecul Gianei Nannini, Un Estate Italiana. Şi nu pot să nu-mi amintesc de primul campionat mondial de fotbal, COPPA DEL MONDO, transmis în direct de Televiziunea Română Liberă. Cum să înţeleagă cei care au acum 12 ani – vârsta mea la revoluţie – ce minune a fost pentru noi fereastra asta spre lume? Ce salt incredibil de la cele două ore de program, în fiecare seară… Dintr-odată, şi jocurile noastre s-au schimbat. Băteam maidanul de la ţară de dimineaţă, până noaptea. Am jucat fotbal, în anul acela, cât pentru toată viaţa! Ce entuziasm teribil… Şi ce echipă avea România, atunci…
Libertatea mea înseamnă şi prima pereche de BLUGI. Nu erau chiar ce văzusem prin filme, dar… erau!!! Albastru deschis şi putin largi, că deh… ai mei mi i-au luat aşa, ca să-i port şi anul următor. Şi ce mândră am ieşit afară, la joacă… Mă simteam şi eu ca puştii din Occindent!
Libertatea mea a însemnat să văd filme la televizor. Nu mai trebuia să ne uităm la ruşi, aveam şi noi serialele noastre. Primul pe care mi-l amintesc se numea Zile şi Nopţi şi era bulgăresc. Dar totul a culminat cu FAMILIA GULDENBURG…
Libertatea mea înseamnă şi prima CĂLĂTORIE în străinătate. Un Crăciun cu ai mei, în Sankt Petersburg. Şi un drum de vreo 48 de ore cu trenul, până în bătrâna Rusie. Dar ce oraş de poveste…
Libertatea mea a însemnat şi prima destituire. Nemeritată, e drept… Nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti, dar imediat după revoluţie, românii au vrut să schimbe totul. M-am întors la Iaşi pe la mijlocul lui ianuarie, în plină grevă stundeţească. Tinerii îşi schimbau profesorii pe bandă rulantă. Unde mergeai, auzeai Jos Cutare! Până în decembrie, fusesem comandant de detaşament. Libertatea mi-a adus şi…”SCHIMBAREA DIN FUNCŢIE”. Colegii nu m-au mai ales şefă de clasă, pe motiv că fusese în regimul trecut. După episodul ăsta, care m-a durut atunci, nu m-am mai străduit să fiu cea mai bună din clasă…
Tot în ’90, au mai fost primele alegeri libere, Piaţa Universităţii şi prima mineriadă. Le menţionez, pentru că au făcut istorie. Eu, însă, eram ocupată cu joaca… Şi învăţam ce-i aia libertate…
Frumos scris,foarte frumos! Eram si eu pusti pe-atunci si-mi aduc aminte ca imediat dupa revolutie,eram cu prietenii in incinta si jucam fotbal si toate jocurile copilariei,spre deosebire de copiii de-acum, care la varsta de 8-9 ani,acum joaca jocuri sumbre pe pc.In fine.Mi-aduc aminte ca intotdeauna unul din gasca noastra de copii zapaciti,prin rotatie in ziua de duminica de la ora 13 pana pe la ora 15,statea in casa pt a ne da de “sase” cand incep desenele animate.Ora nu era niciodata stabilita si nici week-end-ul pt a aduce un zambet televizat copiilor,dar cand se gasea “pedepsitul” care urmarea televizorul pt a da de celabrul desene animat “Mihaela”,ajungea imediat pe balcon si urla cat il tineau plamanii si spunea “DESENEEEEEEEEE!!!”. In nici juma de minut nu mai existau in fata blocului nici macar cainii bagabonzi,ca pana si ei erau curiosi de ce urma sa apara nou in sufletele noastre.Urmaream cele 15 minute de bucurie si pana duminica urmatoare,daca aveam norocul de-a mai fi surprinsi de inca o partida de desene,ne povesteam acele minute petrecute in fata unui televizor alb-negru,care imi dadea maaaare bataie de cap,ca trebuia sa-i reglez imaginea exact atunci cand mi-era lumea mai draga!
Imi aduc si eu aminte de serialul “FAMILIA GULDENBURG”,urmat apoi de “Sclava Isaura”,nu? Ce de barfe la cafea avea mama cu vecina ei legat de filmul minune!!!
Da, eh… nostalgic. Eu eram mai mititel (mult chiar) atunci… dar imi aduc aminte tot ce-a-nsemnat inceput de libertate confundat cu inceputul de tranzitie de pe la noi. La nici patru ani ai mei atunci – cati aveam la primul Revelion liber – imi aduc aminte… cam tot ce v-aduceti si Dv… Nu stiu prea multe din anul 1990, asa ca n-o sa intru-n detalii privind amintirile din acel an.
Totusi, ma macina o-ntrebare: v-ati apucat vreodata sa faceti o comparatie intre ce sperati acum – personal – ce sperau romanii cu mai multi ani in spinare ca Dv. – si ce este acum? Dar nu o comparatie directa de genul: anul asta vs. 1990… ci v-as provoca la o rememorare a fiecarei secunde scurse de atunci. Ce concluzii trageti? Eu ma abtin de la raspuns, eram un copil atunci…
Eu mi-am inceput libertatea la 18 ani, printr-un noroc sau ghinion -depinde de perspectiva din care privesc.
)
Ghinion: o peritonita
Noroc: o peritonita la momentul potrivit
UM 01428 de langa Timisoara ( si aici dau numele unei unitati de langa unitatea mea, ca sa sterg cat mai mult din “urme”..) isi propusese sa ma faca barbat la cei 18 ani ai mei.
) – motiv pentru care in loc sa-mi administreze anestezie generala, mi-au facut una locala, asa incat priveam in “oglinda” reflectorului de deasupra tot ce mi se intampla, si MAI ALES simtind groaznic de dureros toata operatia…
Imi amintesc ca CEVA plutea in aer inainte de Decembrie 89…ceva mocnea ascuns si totul mi s-a confirmat cand maiorul nostru “B” ne-a pus o intrebare foarte interesanta intr-o dimineata de septembrie 1989, cum dealtfel fiecate comandat de pluton/grupa sunt convins ca a pus-o celor din subordine in acea dimineata, la apel: “Daca vi s-ar da arma in mana si incarcatorul plin de gloante/munitie de razboi, si vi s-ar spune in cadrul unei alarme TRAGETI, ati putea sa trageti STIIND CA IN FATA VOASTRA SUNT PARINTII SI FRATII VOSTRI?” Era evident o intrebare care venea cu raspunsul “la pachet” pentru cei care n-ar fi stiut cum sa raspunda…”EVIDENT CA NU!” a urmat raspunsul tuturor, la unison.. la care maiorul a replicat “FOARTE BINE, AM VRUT SA VEDEM DACA NE PUTEM BAZA PE VOI!”
Acest dialog matinal m-a urmarit in toti anii care-au urmat si iata de ce SUNT CONVINS ca cei care au tras in populatie la revolutie, in Timisoara cel putin au fost elemente infiltrate…
Ma rog, au mai trecut cca 30 zile si pe la mijlocul lui Noiembrie se intampla sa am ce-a de-a 3-a criza de apendicita si am fost internat in spital la inceput sub banuiala ca as vrea sa “trag armata-n piept”
Erau 2 chirurgi in sala de operatie care ar fi trebuit sa lucreze la “doua razboaie” dar am sesizat ca ceva grav se intampla deoarece a intervenit si al doilea iar primul dadea semne de nervozitate si nu mai dialoga cu mine…
“Inca putin daca mai asteptai si te curatai, ma! Ti s-a spart matzu’ chiar cand te-am deschis…”
Stiu – am raspuns – dar diagnosticul mi s-a pus cu nota de subsol “vrea sa traga armata-n piept”…nu e vina mea ca medicul de garda a hotarat sa ma mai amane o zi si sa hotarasca anestezie locala…
“Aa…ai text, soldat! Lasa ca te externam in 5 zile, sa te inveti minte sa mai fii obraznic!”
M-au curatat ei (2), m-au cusut la loc…intr-o saptamana aveam deja constant 39 grade febra si nimeni nu stia de la ce: nu eram racit, nu aveam trecut de boli la plamani, nu aveam probleme cu stomacul, etc…
. Sora mult mai mica…pentru ca altfel n-as mai fi existat ca sa comentez:)..
Dupa 10 zile i-a trecut unuia prin minte sa ma “pipaie” in zona operatiei si i-am zburat mana de pe mine intr-un gest necugetat…”Ce faci, mah, dai in superior?” Nu dau – sa traiti – a fost un reflex conditionat…
Asa au descoperit in cele din urma ca AU UITAT CEVA IN MINE CARE A PRODUS IMPREUNA CU CE NU AU REUSIT SA CURETE LA OPERATIE o infectie sora cu septicemia
Au trebuit sa ma taie pe viu (fara anestezie) vreo 7 cm; am asistat la o “arteziana” verde care dupa ce strabatu jumatate din distanta pana la tavan se hotari sa se aplece in cuva pe care o tineam cu mana mea dreapta la marginea patului…
si oripilant si continui…
Mai bine renunt la limbajul descriptiv
Deja Decembrie 8-9 ma gasea in capatul celalalt al tarii, fara putinta de fi acasa de ziua surioarei mele mai mici si cu slabe perspective de petrecere a sarbatorilor de iarna alaturi de cei dragi; acum trebuia sa astept in spital inchiderea de la sine a ranii, asa incat nu m-au mai cusut la loc
…
Celor de acasa le-am raspuns ca nu se dau permisii la noi in acea perioada si nu am pomenit nimic din cele ce mi se intamplau ca sa nu-i ingrijorez sau sa-i pun pe drumuri iarna. A trebuit sa mai stau in spital inca o luna pana la inchiderea completa a ranii de afara, pentru ca in suflet incepea sa se deschida o alta: pana la sfarsitul lui Decembrie aproximativ 10 dintre prietenii mei din unitate erau fie morti fie dati disparuti (cei plecati in neant in transportoarele cele mari care carau nimeni-nu-stia-ce…).
Ma cuprindea o furie surda la debandada care se intampla sub ochii mei, o furie care alimenta dorinta de schimbare, SPERANTA, si totodata o furie a neputintei de a face ceva din pozitia aceea – tintuit la pat cu o gaura puroinda in tine si miros de hoit.
LIBERTATEEE!!!
Dar cu ce pret si in ce confuzie?!?
TIneri confuzi, neinstruiti suficient, manipulati abil, carne de tun, neluati in serios de nimeni si obligati sa asculte ordine contradictorii – acestea sunt cateva din concluziile discutiilor purtate cu ranitii care erau adusi in acelasi salon cu mine in acele zile de 21 si 22; tineri cu obrajii cand livizi, cand rosii carora excesul de adrenalina le facea sa nu mai simta ranile…
HAI LIBERARE AM SPUS ATUNCI!