În fiecare primăvară este la fel: strănuţi tot timpul, îţi lăcrimează ochii, îţi curge nasul… Brusc, a respira presupune un efort. Da, vechea şi detestabila ta problemă cu alergia la polen  a revenit… Fii fericit – la tine, povestea asta ţine doar o lună, poate două. Alergia la polen e o nimica toată pe lângă cea la acarieni – ştiţi, acele microscopice vieţuitoare care trăiesc peste tot în jurul nostru, înghesuindu-se câte 15 mii pe gramul de saltea. Sau, ce spuneţi de alergia la praf? Sau la căldură? Sau, aproape imposibil de imaginat, dar perfect posibil – de alergia la apă?
Pentru medicină, alergiile sunt o boală relativ nouă. Conceptul însuşi de “alergie” a fost introdus în 1906 de către medicul pediatru vienez Clemens von Piquet, după ce a remarcat că unii dintre pacientii sai erau, inexplicabil hipersensibili la entităţi altfel inofensive, cum ar fi praful, polenul, sau anumite produse alimentare. Piquet a numit acest fenomen – alergie. De cele mai multe ori, anotimpul cald vine cu alergii de tot felul: la polen; la razele soarelui; la clorul din piscine; la cremele de protecţie sau, uneori cu risc letal, la înţepăturile de insecte.
Peste 80 de milioane de europeni suferă în prezent de o manifestare alergică respiratorie – adică aproape unul din 10. Primăvara, strănutul e un simptom continental. Numărul alergicilor este în continuă creştere. Ce determină, de fapt, apariţia unei alergii? De ce sunt din ce în ce mai mulţi suferinzi? Cum a ajuns să ne îmbolnăvească tocmai visul de aur al omenirii – o viaţă confortabilă, igienică, la temperaturi controlate, cu suficientă hrană şi suficiente haine? Ce putem face ca să scăpăm de această afecţiune nesuferită? În unele ţări, alergiile iau forma unei epidemii naţionale, în fiecare primăvară. Pierderile economice sunt uriaşe – milioane de oameni muncesc mai puţin şi mai prost din cauza unei suferinţe imposibil de evitat. Cumea, chiar guvernele pot fi făcute responsabile, chiar dacă nimeni nu şi-ar fi imaginat cum o semnătură pe un act oficial ar putea determina un concert naţional de strănut şi nas suflat, 50 de ani mai târziu. Iată cazul Japoniei. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţara era nu doar devastată, ci şi despădurită, rezultat al unui efort de război care a consumat aproape toţ arborii arhipelagului. Guvernul a decis atunci să declanşeze un masiv program de reîmpădurire. A fost ales cedrul japonez – un arbore cu lemn valoros, care ajunge la maturitate extrem de repede. Japonezii s-au pus pe treabă, cu seriozitatea ce le stă în caracter. În 20 de ani, ţara avea din nou păduri frumoase, dar şi câte 2000 de particule de polen pentru fiecare centimetru de cedru, în fiecare primăvară. Rezultatul? O febră a polenului care mătură Japonia la fiecare înceut de mai şi care afectează cel puţin 10 milioane de cetăţeni. Numai pentru picături de ochi, japonezii alergici la polenul de cedru cheltuie anual peste un sfert de miliard de euro. Disperarea alergicilor e atât de mare, încât sunt dispuşi să încerce orice ca să-şi potolească simptomele. Piaţa de farmaceutice prosperă, ca şi tot soiul de vraci bizari, pe lângă. Ultima găselniţă este telefonul cu melodii antialergice – producătorul susţine că, dacă e apropiat de nas în timpul unui acces de strănut, mobilul cu cântecele poate stabiliza situaţia. În Statele Unite trăiesc cam două Românii de alergici – 40 de milioane de oameni suferă de rinită alergică. Data viitoare am să vă povestesc cum stau românii la capitolul alergii.