Nu-i suport. E suficient să văd o jigodie iţindu-şi botul după vreo maşină parcată anapoda că şi scuip a “ptiu, drace!” şi-mi fac cruce cu limba-n cerul gurii. Lucrul dracului, zău. Cotarlele astea-mi provoacă suficientă scîrbă cît să nu mă mai siluiesc apoi să bag mîna pînă la cot într-o budă turcească, să scot vreo monedă de cinzejde bani picată strîmb din buzunare. Şi nu vorbesc numai de cotarlele de pripas ce-mi arată covrigul în măreaţa metropolă dîmboviţeană. Toţi, nene, toţi… şi la televizor să fie, cîinii fără adăpost mă bagă în sperieţi.

Iar în Bucureşti asta se-ntîmplă tot mai des. Am lipici la maidanezi. Nu-i zonă sau cartier pe unde să nu mă stuchească vreo potaie. Ce zic, m-ar şi alerga, numai că nu prea alerg. Fazan surprins în cuib de vînător să fiu, şi nu m-aş putea bloca mai absolut (!) decît sunt încolţit de cîini să fiu. Şi mă simt, dom`le! Nemernicii mă simt! Habar nu am cum, dar mă miros. Îmi simt teama. Mai toate jigodiile-astea cu care mă încrucişez pe străzi ajung să mă latre. Pe oricine altcineva care trece înaintea mea, pe aceeaşi stradă, perfizii purtători de turbare îl ocolesc. Dau roată. Scheaună de la distanţă. Mulţi se gudură, chiar. Îşi iau şuturi (“ţiba, trăzni-te-ar, îmi jigăreşti pantofii!”), scîncesc şi dau din coadă mişcîndu-şi laolaltă cu ea jumătate din trup. Parc-ar mai cere. Ei bine, pîrli-i-ar asfaltul şi arză-i-ar caniculele, pe mine mă latră bătăios toţi! Că-s la mine în Titan, că-s prin faţă pe la Cocoşatu, în Băneasa.. mă latră, mă mîrîie, mă încolţesc toţi.

Am stat odată 20 de minute stîlp în mijlocul unei parcări, ţinut în şah ca un bivol african de lei. Ei, mulţi. Eu, disperat, înjurînd. Am realizat că dacă nu te uiţi în ochii lor, se reped la tine. Dacă îi pironeşti, stau locului. Ai mei  mă-nconjuraseră. Na, ochi la spate aveam vorb-aia, din părţi. Aşa că mă roteam ca titirezu-n loc. Băteam din buze a “ajutor”, dar nu dădeam liber la foale.. Tot de teamă, să nu aibă impresia că îi provoc. Mă, şi erau nişte ăia flocoşi..  Curgeau peticele de blană şi jigodia de pe ei cum curg banii din vioara lăutarului la nunţi de manelişti. Slabi-morţi! Să strănuţi şi să-i zvîrli laolaltă în primul tomberon. Ţi-ai găsit.. Dă-te tu la colţi căscaţi. Că eu, mai rar. Mai repede dădeam în plîns, zău să-mi saie ochii dacă nu vă mint.

M-a salvat un paznic sau ce-o fi fost, că era de-al locului. I-a chemat pe nume. Atunci am luat foc. M-am răsbunat pe bietul om cu vîrf şi-ndesat pentru cele pătimite de la cotarle. Am urlat la el – un, pasămite, biet pensionat pe caz de boală, părăsit de nevastă, dac-o fi avut şi d-aia, om care dacă se-apropiase atît de cîinii ăia… cu siguranţă nu mai avea pe nimeni alăturea. Dar am urlat la el. Pînă la urmă el era de vină. Că-i ţine pe lîngă, le dă să mănînce, îi învaţă teritoriu, îi şcoleşte, care vrea să zică, în munca de pază. Să se descurce şi el mai uşor. No, acum eu înţeleg asta. Dar cu mine? Cu calu’, ce-ai avut? Nu, nenicule. Ia-ţi cărţi, bagă beletristică pînă-ţi iese pe nas, dar nu prăsi focar de infecţie, haitele diavolului, în locuri publice. Acum.. fără să bat cîmpii… cînd te-au încolţit vreo cîţiva cîini d-ăştia vagabonzi..  crede-mă că numai într-un adăpost nu vrei să-i vezi.

Tremuricii provocaţi de potăile de pripas nu mi se trag de ieri pe azi. Abia reuşisem să mă urc singur pe scaunul din bucătărie – deci pe la 6 ani, că am fost scund în tinereţe -, cînd am avut întîlnirea cea nefastă cu purtătorii legali de purici. Dădusem fuguţa la bunică-mea, la curte. După nişte murături. Ograda, mare. Casa, în mijloc. Eu, de la poartă, am chirăit cît am putut, dar nu m-a auzit nimeni. Cum încă de la vîrsta respectivă dădeam dovadă de o intuiţie ieşită din comun (aproape feminină, pot pentru ca să zic), m-a mîncat în cu.. asta, în cur să dau ocol la curte, pe nişte maidane. Pînă să ajung pe laturi, în dreptul casei, unde nu m-a luat la ochi o armadă, nene, o ciurdă de cîini fără stăpîn, fără dumnezeu… Atunci puteam jura că erau vreo 23.418 de bucăţi în coada mea. Acum înclin spre o cifră mai rotundă – 7-8, cu tot cu puieţi. Îşi făceau veacul prin zonă, mîncau ce-apucau şi puiau mai ceva ca păstrăvii de crescătorie.

M-au hăituit vreo 10 metri. Vedeam numai colţi căscaţi în bale, chiar şi cu ochiul minţii. M-am împiedicat de-o  rădăcină. În bot m-am dus, ca cele MIG-uri agrare ale anilor ’90. Cîinii s-au adunat roată. Dă-i şi latră, dă-i şi strînge rîndurile. Răcnea Paulică maică de se cutremurau stîlpii pămîntului, se rupeau baierile cerului şi săreau peştii pe maluri, ca să-şi stingă vieţişoara. Pînă să-mi stea pitpalacul, a apărut nepotul unui vecin. Mai cu pietre, mai cu “marş, tuz barba mă-tii de javră”, mai cu un “cuţi-cuţi, pleacă mă de lîngă băiatu’!”.. a făcut ce-a dres şi m-a scot din ghearele nenorociţilor. De-atunci nu am mai fost acelaşi om. Şi-un pechinez să fi văzut, tot mă-nchirceam. Să mai şi latre,  împietream ca Sara lui Lot dinaintea Sodomei. M-am tîrîit aşa de-a lungul multor ani, pînă cînd situaţia intrase într-un normal: nu mă mai temeam, că nu mai aveam de cine. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd am dat Slatina pe Sibiu. De, prin Hermannstadt nu dădeai de jigodii umblăreţe lelea… Saşii-s băieţi finuţi.