Istorioara care urmează are loc într-o piață oarecare dintr-o capitală în aceeași măsură de oarecare a României. E miezul zilei și mijlocul săptămînii. Arșiță de plâng pietrele. Ca orice om care pe o vreme ca asta nu are ce face, dau fuga după niște verdeață. O fasole verde, o ceapă verde, o roșie de-a noastră, made in Turkey. Nu intru bine în piață, că mă și găbjește un ins de braț. Pantaloni de trening, maieu într-o nuanță curioasă de alb, șlapi; avea de altfel ceva trăsături comune cu unii mari fotbaliști ca Makelele, Roger Milla, Makanaky și Adebayor. Până să apuc să mă panichez, îmi șoptește suav la ureche:
– Domnu’, domnu’, vrei o bormașină? E nouă..
– Lasă-mă, dom’ne, n-am ce face cu ea..
– Dar o cameră video jîvîcî?
N-am mai stat la taclale, am lungit compasul și-am trecut mai departe. Gurile rele-ar spune că mă speriasem. Nici n-ar putea fi mai departe de adevăr! Eram doar grăbit. Doi pași am apucat să fac. M-am trezit cu o mână-n piept.
– Ho, vere, ușurel, nu călca pe pachetele alea!
Să-mi stea ceasul și alta nu! Posesorul mâinii semăna leit cu insul de mai devreme. Nu era același, dar se potriveau la echipament. Mă uit la picioarele mele, văd vreo trei pachete de țigări aparent aruncate pe jos de vreun personaj care nu prea ținea cu ecologiștii. Casc ochii mai atent și-mi dau seama că pachetele respective erau încă în țiplă. Netimbrate. Ahaa!
Proaspăta mea cunoștință își retrage creanga din pieptu-mi și mă întreabă la fel de șoptit și la fel de suav ca predecesorul său dacă nu vreau un pachet-două de țigări de-ale lui. Că-s ieftine, că le dă la jumătate de preţ, originale, neamule, să nu mai văz! Îi răspund nervos că nu mai fumez de trei săptămâni. Omul scapă un “păcat” printre buze, trage un scuipat lătăreț pe trotuar și revine la îndeletnicirea lui de bază: sprijinitul unui perete.
Îmi văd înciudat de-ale mele, târguiesc una-alta.. și la plecare dau iar pe lângă tipul cu țigările. Îl luase la rost un miliț.. asta, un polițist. Discuție savuroasă, de altfel, păcat că nu am putut s-o urmăresc integral.
Polițistul (imperativ): Al meu! Da, tu, ăla crăcănatu’! Ia fă-te-ncoa.
Insul (mirat ca un miel de Paște): Eu?! Da’ ce-am făcut, să n-am noroc?!
Poliţistul (înfoiat): Nu că ce-ai făcut! Ce e cu… (neinteligibil, din cauza unei gloate gălăgioase de puradei, apăruţi lângă mine ca din neant).
Insul (gesticulează vast): Păi ştiţi, c-o fi, c-o păţi, etc. bla bla (adică neinteligibil..) nu-l cunosc.
Poliţistul: (ameninţător): Mă!
Când discuţia a ajuns în acest punct, lângă poliţist mai apare unul. Ştiţi standardul. Basca pe spate, ceafa lată, burta pornită la avansare excepţională. Îi şopteşte ceva primului agent, ăsta izbucneşte în hohote de râs. Începe să râdă şi al doilea poliţist, îi arde una pe spate insului cu ţigările, care la rândul său începe să chicotească. Verde, strepezit, dar zâmbeşte.
Râd poliţiştii, râde ţigaretarul, râd vreo doi gură-cască din apropiere.. În fine, ride la terra. Eu nu prea aveam motive de hlizit: puradeii din jurul meu se uitau cam dubios la mine, iar când unul dintre ei a început să lălăie un şlagăr la modă (ceva cu duşmani şi valoare, nu mai reţin exact) am crezut de cuviinţă să-mi iau tălpăşiţa. Nu înainte de-a scoate din străfundurile creierului o idee de-a dreptul filozofică. Studiindu-i pe copii, mi-am dat seama că maneliştii îşi învaţă progeniturile cu greutăţile vieţii încă din fragedă pruncie. De-aia le pun la gât lanţuri de aur de juma’ de kil.