În familia mea a fost un mic război civil atunci cînd s-a pus problema prenumelor cu care urmau să mă potcovească pentru toată viaţa. Părinţii căzuseră la înţelegere asupra lui “Cristian”, naşul voia neapărat “Paul”. Pînă la urmă, după ceva dispute, au decis să  mă boteze “Paul-Cristian”. Cu cratimă. Nu mă întrebaţi de ce cu cratimă, că habar nu am. Şi nici ei. Mă rog, bine că nu le-au lipit. Că ar fi fost dificil să explic peste tot de unde mă cheamă Paulcristian. Dar problema mea nu a fost niciodată legată de prenume în sine, ci de onomastica lor. Care există, dar lipseşte cu desăvîrşire. Nu mă cheamă Pavel, ca să petrec de ziua sfîntului. Cu toate astea.. nu e an să nu mă trezesc cu urări de Sfinţii Petru şi Pavel.

Am obosit să tot explic că nu am sărbătorit niciodată onomastica. Nu mai am putere s-o fac. Am înţeles că, pînă la urmă, e o simplă ocazie de-a mai trage la măsea. Ce dacă e nume catolic? Ăia nu-s oameni? Ăia nu au sfinţi? Azi, la noi este sfîntul Alexandru. Mîine va fi un alt sfînt. Dacă nu la noi, la ortodocşi, sigur e la catolici. Sau la baptişti. Sau la şiiţi. Să-i sărbătorim, dar. Uneori mă gîndesc că de-asta îşi botează unii părinţi copiii cu mai multe nume. Să aibă cît mai multe motive de sărbătorit în timpul unui an. Numai că dacă aş fi un specialist obscur care se ocupă cu studii obscure, dar extrem de importante (cum ar fi << de ce nu sar purecii dacă au un picior rupt? pentru că au surzit>>) , aş fi curios să văd care e procentul de alcoolici printre oamenii cu două, trei prenume, comparativ cu cei care au unul singur. Am voie să mă gîndesc la rezultate surprinzătoare?