Drumul spre acasă – I
20 Aug, 2010 | De Alexandra Badoi | Categoria: Jurnal de calatorie
Îmi luasem gândurile cu mine. Şi trupul. Şi câteva haine, o sticlă cu apă, Jurnalul Oanei Pelea şi ceva de ronţăit. Aveam în faţă peroanele îmbibate în miros de gară şi înăbuşite în aerul cald şi umed pe care îl anunţasem de dimineaţă. Călătorii se aşezaseră leneşi pe locurile lor şi aruncau priviri îndoielnice spre aparatele care ar fi trebuit să aducă puţină răcoare, însă tot ferestrele larg deschise păreau să fie mai eficiente.
După semnalul de plecare, şinele au început să scârţâie uşor, iar vagoanele să tremure. Uşor, uşor, Bucureştiul se îndepărta de ochii mei, blocurile, halele mari de la periferie, apoi groapa uriaşă de gunoi, toate se miceau în zare; eu eram aşezată pe unul din locurile care te făceau să te uiţi la drumul pe care l-ai parcurs, aşa că simţeam că mişcarea nu-mi aparţine, trenul mă lua şi mă ducea el unde voia. Totuşi nu mai departe de Tg- Jiu! Acolo trebuia să cobor.
Soarele dădea exact în geamul din stânga mea, drept pentru care am fost nevoită să trag perdeaua şi am putut să văd doar un sfert din dealurile străbătute de calea ferată. Uitasem partea asta a României, liniştită, verde, singură…o grămadă de pământ lipsit de roade, neinteresant pentru cei care aleg să-şi trăiască viaţa la oraş. Mă apucase un gând anticriză: cum ar fi dacă toţi cei care se plâng că nu-şi găsesc un loc de muncă s-ar întoarce la pământurile care odată
i-au hrănit pe ei, pe părinţii şi pe bunicii lor? Cel puţin, din tren România pare spaţioasă, ofertantă, rodnică …
Mai aveam puţine file de citit din cartea de pe genunchi. Oana Pelea, o femeie încercată de viaţă, artistă cu dragoste de
frumos, cu dor de ţară şi de ai ei, îşi pusese acolo câteva trăiri. “Nu timpul trece. Noi trecem prin timp”- mi-a plăcut ideea asta a ei, aşa că am postat-o şi pe Facebook, gândindu-mă că ar plăcea şi altora.
Nu puteam să mă dezlipesc de mobil chiar dacă din când în când pierdeam semnalul; vorbeam la telefon sau intram pe net căci ajunsesem la finalul cărţii, iar vecinii de vagon nu erau foarte vorbăreţi. La Craiova s-au dat jos.
Mai aveam vreo două ore de mers. Singură. Mi-am schimbat locul. Privirea mea acum se potrivea cu cea a trenului…adică avea aceeaşi direcţie, orientată spre apus. Şi aveam ce vedea. Norii împrumutau uşor din culoarea soarelui obosit de atâta strălucire, iar în spate parcă veneau după noi dâre de negură. Casele din dreapta îşi pierdeau
treptat contururile. Pe cele din stânga nu le mai zăream.
- va continua
“Mă apucase un gând anticriză: cum ar fi dacă toţi cei care se plâng că nu-şi găsesc un loc de muncă s-ar întoarce la pământurile care odată
Bafta!
i-au hrănit pe ei, pe părinţii şi pe bunicii lor”….daca s-ar intoarce ar muri de foame, oricum prin bucuresti se traieste si fara sa muncesti, cat despre pamant, mai bine citesc sau ma uit la filmul “Ion”
Cand am plecat la facultate aveam momente in care ma gandeam la acel loc in care am trait atata amar de vreme. Sa te-ntorci de unde ai plecat e un pas inapoi, nu e loc de regrete deoarece timpul se dilata sau se contracta in functie de modul in care este gestionat.
Nu am sa uit niciodata de unde am plecat asa cum fac a parte dintre cei ce vor sa fie vazuti bine.
Cineva spunea ca poti scoate omul din ghetou dar nu poti sa scoti ghetoul din om.
Asadar, oriunde in lume poti sa ai o casa dar in suflet stii ca acel loc in care ai copilarit e “acasa” si asta e extraordinar si de neinteles.
Poza e superba, dar daca puneai una din Romania era si mai bine, mai spectaculoasa in primul rand
)
Multumesc pentru comentarii!
Am scris si continuarea.
Cu fonduri europene, agricultura ar arata mai bine ca-n Ion