Frica
31 Aug, 2010 | De Oana Portase | Categoria: Viaţă
FRÍCĂ, (rar) frici, s.f. Stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoşare.
O simt şi eu… aproape zilnic. O frică stupidă, o frică ce mă limitează, o frică ce nu mă lasă să respir cum trebuie. Unde e gena fricii? Poate fi distrusă?
Mi-e frică de câinii vagabonzi, de păianjeni, de înălţime, de înec, de viitor, de oamenii care ţipă, de oamenii agresivi, de şedinţe, să merg cu viteză pe bicicletă, să cânt la karaoke, de ecografii, de singurătate, să nu cad pe scări, de valuri, de faptul că n-am făcut tot ce puteam, de filmele horror, de viespi, de suferinţă, de jumătatea goală a patului.
Le strivesc zi de zi. Dar… mă întreb, e bine sau nu să ne fie frică? Frica ne poate băga într-o stare defensivă. Ceea ce nu e foarte rău…
Totusi, cum se vindecă sufletul de frică? Mi-e frică de sinceritate. De sinceritatea lor. De sinceritatea mea. Cuvintele dor. Cuvintele lovesc.
Mi-e cel mai frică de nisip. De nisipul pe care îl am în mână si nu stiu ce să mai fac să nu se scurgă printre degete.
Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior si voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica nu va mai fi nimc. Voi rămâne doar eu. Frank Herbert – Dune