Între 1716 – 1718 au loc în Balcani şi la nord de Dunăre cîteva scurte ciomăgeli între austrieci şi otomani, pe marginea unor probleme de hotar mai ales în zona aşa-numită Ungaria. Care în acea perioadă se chema “Paşalîcul de la Buda”. Distracţia se încheie catastrofal pentru turcaleţi, care pierd – pe lîngă două armate babane şi nişte viziri, în bătăliile de la Petrovaradin şi Belgrad – teritorii vaste în favoarea habsburgilor: Banatul Timişoarei (adică Banatul, na), jumătate din Serbia şi, de departe cel mai important, Oltenia de la Olt la Cazane.

Altfel spus, Oltenia Minor (fără jumătate din judeţele actuale Olt şi Vîlcea), numită în terfeloagele imperiale “Kleine Vallachia” (ha!), suferă brusc o schimbare acută de regim: de la sistemul administrativ, militar şi economic otoman, reminiscenţă a Evului Mediu, la cel austriac, occidental, aşa-zis luminat. Mişcarea provoacă o rupere în două a societăţii olteneşti: provincia primeşte un dram de autonomie, rămîne sub conducerea unui ban (ceea ce nu era rău, că puteau să o pună sub conducerea transilvănenilor şi-atunci o rupeam în fericire), popii primesc libertatea de a propovădui mai departe ortodoxia şi sunt extrem de mulţumiţi, însă mirenii – mai ales boierii olteni – strîmbă din nas şi fac figuri din cauza sistemului de impozitare imperial, care jumuleşte pe toată lumea în mod echilibrat şi eficient. Cu alte cuvinte, nu mai puteau umbla cu fofîrlica, vericule!

Şi-aici începe distracţia: pentru că nobilii localnici nu se mai bagă să-şi ţină subordonaţii în frîu, austriecii sunt lăsaţi de capul lor să facă ordine în Little Vallahia şi întîmplarea face că oamenii sunt copleşiţi totalmente. Se zice că în cei 20 de ani cît a fost Oltenia sub austrieci, toată ţara devenise un spaţiu al nelegiuirilor, al haiducilor, ai hoţilor la drumul  mare.  Nu m-ar mira, drace, zău. Dar asta nu am cum s-o demonstrez eu acum, cert este că în 1739, după un nou război austro-turc, habsburgii refuză să mai păstreze Oltenia pe care-o dau înapoi otomanilor, să se spele cu ea pe cap. Pe motiv că era “dificil de administrat”.

Şi-acum, vine miezul acestui articolaş istoric: după 20 de ani de ocupaţie austriacă, ghici cu ce se aleg oltenii! Nu cu drumuri, cu cetăţi, cu burguri sau cu puradei blonzi cu ochi albaştri, ci cu un cuvînt. Un cuvînt care este, după umila mea părere, chintesenţa spiritului oltenesc, regele vocabularului de la vest de Olt etc und so weiter, vorba rusului. Cuvîntul este, dragii mei, zaibăr şi botează vinul ăla negru, valută forte, dar şi soiul de struguri mici, negri, nealtoiţi – cam ca oltenii noştri! Iar “zaibăr” vine din germanicul “sauber”, care nu înseamnă nici pe departe “sobru” (logic) ci “curat”, “limpede”. Păi da! Totul se leagă! Sunt curios, dacă austriecii mai stăteau vreo 100 de ani pe la noi, pe la la halitorii de praz, ce se alegea? Dădeam verdeaţa pe leberwurst?
—-
NOTĂ: în definiţiile din DEX, zaibărul vine ba de la “seiber” (cuvînt care cică ar fi neamţ, dar nu există), ba e de origine necunoscută – cum ar veni, dat de la D-zeu. Şi încă una, tot lingvistică: termenul “praz” nu ne vine tot de la nemţi, ci de la bulgari. Am aflat şi care-i pluralul: “praji”!! Can you fuckin’ believe it?!