Ţânţari: niciodată, în viaţa mea scurtă, nu am auzit pronunţându-se cuvântul “ţânţar” şi cuvintele din câmpul lexical al acestuia (trompă, jegosul, sânge, [nu-i mai] suport, înţepătură, bubă, blândă, [mă] mănâncă, [să-i] f**!!!, [mă] scarpini [şi pe mine pe] spate[?] et cetera) atât de mult ca în vacanţa asta.

Discuţie între doi oameni, aparent normali la cap:

- Saluuuut, ce faaaci? Nu ne-am mai văzut de atâta vreme…
- Bunăăă, ha ha ha, ce faci mă? Nu mă aşteptam să te văd pe aici. Ai venit singur sau… AAAAAAAH, ţânţar, fac cu capul, nu mai pot, bă, deci, m-au disperat!!!

Orice discuţie între doi sau mai mulţi oameni aparent normali la cap era presărată, invariabil, cu şase sau şapte (pe numărate, că în starea asta am ajuns) pomeniri ale cuvântului…

Niciodată, în viaţa mea scurtă, nu am văzut atâtea tuburi, flacoane şi recipiente cu miraculoasele creme, soluţii, emulsii, uleiuri inventate pentru combaterea demonicelor insecte. Nu vreau să spun clasicul “sunt gata să bag mâna în foc”, dar sunt gata să bag mâna într-un acvariu plin cu ţânţari mutanţi că toate produsele astea fac absolut nimic.

Pe onoarea mea dacă ştiu cum dumnezeu se descurcau locuitorii Deltei, cu ţânţarii, acum vreo 20-30-40-50-60-70 de ani, înainte de inventarea acestor produse. Cel mai probabil, nu le luau în seamă. Probabil că aveau alte lucruri în minte, cum ar fi: ce frumos e locul ăsta în care mă aflu, ce norocos sunt că m-am născut aici, oare au murit mulţi de-ai noştri pe front?, cred că am să mănânc nişte peşte etc.

Nu i-am luat nici eu în seamă şi, ce să vezi?, m-am întors acasă cu toţi cei aproximativ cinci litri de sânge pe care îi aveam în mine. M-am ales cu o bubă. Una singură. Isterie degeaba. Am zis!! Continuarea, în numărul viitor