Patru oameni: nu ştiu de ce, dar pe tot parcursul vacanţei am avut impresia că măgăoaia de camping în care am stat era administrată de numai patru oameni. Asta în condiţiile în care campingul găzduia vreo două mii de turişti. Altfel, nu pot să-mi explic cum naiba se formau atâtea cozi peste tot.

Să dezvolt: dacă vrei să mănânci în campingul de la Sfântu Gheorghe, te duci frumuşel şi faci un credit, ca să ai bani. Apoi te aşezi la coadă, la o gheretă, unde se face comanda. Ai de aşteptat vreo 50 de minute. Sunt 29 de oameni înaintea ta (pe nu-mă-ra-te!!!). De acolo, te duci şi te aşezi la coada de la bucătărie. Alte 50 de minute. Sunt 35 de oameni înaintea ta (i-dem!!!). În soare. Dacă încă nu ţi-a trecut cheful de mâncat şi de viaţă, o să aibă grijă singurii, pesemne, doi “bucătari” din Sf. Gheorghe de asta.

Să mai dezvolt un pic: într-o zi, am avut proasta inspiraţie să comand 16 mici şi câteva felii de pâine. După cele 100 de minute de aşteptat în soare, mi-a venit, în sfârşit, rândul să stau faţă în faţă cu cei doi, care, după cum am aflat, au drepturi depline asupra vieţii tale de muritor de rând. Bucătăreasa, o doamnă care avea pur şi simplu tatuată pe faţă expresia pe care un om normal o are doar atunci când muşcă vârtos dintr-o lămâie, a privit bonul pe care erau întipăriţi cei 16 mici, după care m-a privit pe mine, drept în ochi:

-        Cum, 16 mici??!??!?

-        Da.

-        Şi trei felii de pâineeeee??!?!?!

-        (Deja aveam îndoieli)… Mda.

S-a uitat, apoi, înspre cei care stăteau la coada dinapoia mea, cu o privire de genul: mai bine renunţaţi, ăsta a comandat 16 mici!!! Nu înţeleg de ce, pentru că oricum nu făcea ea micii, ci se făceau în altă parte. Ea doar trebuia să mi-i aşeze frumos, pe o bucată de carton. Apoi a continuat să se uite la respectivul bon de parcă era pictată pe el poza Sfintei Feciare Maria, Născătoare de Dumnezeu. După cinci minute de aşteptat, mi-a sărit muştarul:

- S-a întâmplat ceva cu bonul??

Acum mă priveşte pe mine, de parcă eu sunt Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu:

-        Nu, de ce?

-        Îmi vreau, totuşi, mâncarea!

-        Păi, şi ce? Nu poţi să aştepţi?

-        Păi, am tot aşteptat! Vă uitaţi la bonul ăla de un sfert de oră (exageram. eu exageram…). Mie mi-e foame!!

Se bagă în seamă cealaltă jumătate din duetul fantastic de bucătari: un bărbat care, tot timpul, dar absolut tot timpul, îşi ţinea mâna dreaptă pe şold.

-        Crezi că noi suntem roboţi?

-        Nu cred, asta, dar am aşteptat deja prea mult. Îmi vreau mâncarea aia odată!!

-        Dar… Tu… Tu crezi că noi suntem roboţi?

-        Nu, nu cred asta!!! ARGH! MRRGH!! Da’ (mă aduseseră în starea în care nu mai puteam să pronunţ cuvintele corect, nu alta) stau de două ore pentru nişte amărâţi de mici, pentru care am dat o grămadă de bani!!!! O grămadă de bani! Nu e ca şi cum aş fi cerşit mâncarea!!! E simplu: eu dau banii, mulţi, şi voi îmi daţi mâncarea!!

-        Da’ tu chiar crezi că noi suntem roboţi?

Pentru mine a devenit clar atunci că ori nu ştia, ori nu putea să pronunţe alte cuvinte. În prostia lui, omul ăsta mi-a dezvăluit secretul, regula, formula matematică exactă, pe care, dacă o urmezi întru totul, într-o discuţie cu un călugăr budist pe Fenobarbital, reuşeşti să îi provoci o congestie cerebrală

-        Bine, atunci, salvează bucătăreasa situaţia, o să îţi dau mâncarea rece!

-        Să îţi dea dumnezeu sănătate!