…şi ce-am ajuns
31 Aug, 2010 | De Andreea Gheorghe | Categoria: Recomandari
Când te angajezi în presă nu-ţi spune nimeni că poţi sfârşi mai rău ca un muncitor necalificat. Ţi se dă un calculator sau un microfon în mână, după caz, şi te pui pe treabă. Şi chiar munceşti. Nu mai ai dimineaţă, după-amiază sau seară, nu mai ai sâmbătă sau duminică libere. Ai doar surse, telefoane de dat, ştiri de făcut şi şefi.
Mulţi au picat în plasa asta. Printre ei şi un coleg de la o agenţie de presă. Nu spui ţine! Persoană importantă! A păzit uşa ministerelor iarna, primăvara, vara, toamna. Zilnic stirile lui au fost preluate de ziare si de televiziuni. A scos mai multe informaţii în exclusivitate decât a putut mediatiza trustul lui. Care, la un moment dat, a încetat să-l mai plătească. Cu toate astea, el tot s-a dus la muncă. Aşa, fără bani, doar din pasiune şi din responsabilitate pentru măria sa ŞTIREA.
L-au trezit chiriaşul şi administratorul blocului. A trebuit să renunţe la apartamentul închiriat. De aici s-a rupt de tot filmul.
Şi-a căutat de muncă în presă, nu a găsit. Şi-a depus CV-ul la tot felul de firme de consultanţă sau de comunicare, fără vreun rezultat. S-a întors în provincie, la părinţi, dar nici aici nu a avut parte de veşti mai bune.
A fost salvat tot de străinătate. Mai exact, de Spania. Pleacă în toamnă la muncă, în construcţii. E singurul loc pe care l-a găsit şi care îi poate oferi un salariu decent. Să nu credeţi că-i va fi uşor: va trebui să o ia de la capăt, să înveţe meserie. Calificare are doar în jurnalism. Nu şi în zidărie…