Erau furioşi şi strigau că se vor arunca de pe clădire dacă nu îşi primesc ajutoarele sociale. Noi, 100 de oameni, îi priveam. Dacă sar ne cad direct în cap, asta e sigur, mă gândesc eu. Ei sunt şapte. Unul sigur nu ne ratează. Iar eu nu  vreau decât să fac nenorocita asta de ştire şi să plec.

Şi e mult prea cald afară. Toţi stăteam în arşiţa aia şi priveam către acoperişul primăriei dintr-o comună. Iar ei strigau supăraţi. După o jumătate de oră îmi dau seama că dacă nu se face ceva îmi petrec toată ziua acolo.

Şi îmi vine o idee. (Acum, că privesc în urmă, pun totul pe seama caniculei)

Aşa că strig “Pot să urc şi eu acolo să discutăm?”. Oamenii se uită lung la mine.

-        Unde doamnă să urci? Aici, pe acoperiş?

-        Da, acolo. Doar să vorbim, răspund eu.

Cei şapte se retrag repede, discută şi apoi unul revine pe marginea acoperişului.

- Da, bine, dar numai dumneavoastră şi colegul. Dacă mai urcă cineva ne sinucidem toţi.

(Ahaaa. Şi acum ce dracu fac?)

Operatorul se uită la mine:

-        Cred că glumeşti. Eu nu urc acolo.

-        Eee, durează puţin, luăm câteva ambianţe şi le spunem să coboare. Fugim repede la releu, trimitem ştirea şi am terminat, spun eu convingătoare.

Cumva, ideea că terminăm munca mai repede îl încurajează.

Aşa că ne apropiem de scările exterioare ale clădirii.

Sunt în pantofi cu toc.  (O să cad de aici. Dumnezeule, sunt total dusă. Oare ce îmi veni?  Şi acum se uită tot satul la mine, nu pot să mă opresc). Şi urc treaptă cu treaptă până ajung în vârf. Operatorul e în spatele meu. (Dacă alunec îl iau şi pe el şi camera în picaj)

Sunt la ultima treaptă. Sunt mult prea mică să pot ajunge pe acoperiş. Privesc în jos. Mă ia ameţeala. (Nu, nu e bine). Mă uit în sus. Un protestatar stă cu mâna întinsă.

-        Puteţi să mă prindeţi liniştită. Vă ţin eu. Aveţi încredere. (Ooooo să am încredere în unul care tocmai vrea să termine cu lumea asta. O zi perfectă…)

Dar nu am de ales. Îl prind de mână, iar el mă trage. Cu greu ajung pe acoperiş. După mine şi operatorul. Încep să vorbesc cu oamenii. Îmi iau ambianţe, sincroane şi aproape îi conving să renunţe la protest. Deşi mă gândesc cu groază că trebuie să cobor.

Se aud însă nişte strigăte. Mă uit în faţa primăriei. Erau colegii mei de la celelalte televiziuni. Şi ei îşi doreau acele sincroane. Cer voie să urce. Şi…urcă. Protestatarii mai amână puţin momentul pentru a deveni celebri şi pe alte posturi TV.