Îmi place să privesc feţele oamenilor. Mai ales dimineaţa, în metrou. Mulţi sunt somnoroşi, cu ochii aproape închişi, unii sunt plini de riduri, unii sunt cu mintea plecată departe, alţii se uită ca şi mine prin metrou. Foarte puţini zâmbesc, iar unii sunt îngânduraţi sau chiar trişti. Numai ei ştiu ce îi macină…

Nu cred că există vreo persoană care să nu aibă probleme, dileme, nemulţumiri sau dezamăgiri, dar toate acestea sunt ingrediente normale din viaţa unui om.

Mai demult, pe când obişnuiam să scriu poezii, reflectam asupra unor idei şi îmi închipuiam că viaţa era un lanţ de fericiri şi de tristeţi. Zalele care formau lanţul erau legate strâns între ele şi fiecare era importantă în felul ei; zalele negre şi urâte ne făceau să ne bucurăm mai mult de strălucirea celor preţiose, iar lipsa uneia făcea ca lanţul să se rupă, deci era nevoie de toate… Din păcate unora le este dat să îndure mult prea multe lucruri dureroase şi atunci viaţa e nedreaptă,  partea bună e că mai sunt câţiva dintre aceştia care într-un final găsesc o forţă inexplicabilă şi reuşesc să treacă peste tot, iar apoi viaţa lor devine cu adevărat frumoasă şi se învaţă astfel să se bucure de tot ceea ce primesc sau de tot ceea ce oferă. Cred că noi, cei care nu avem probleme reale, ci doar mici supărari trecătoare ar trebui să mai tragem cu ochiul din când în când la astfel de trăiri, poate că o comparaţie între noi şi ei ne-ar putea însenina chipul.

Oricum, eu vreau să găsesc mereu motive de veselie şi le găsesc…mai văd un copil mic şi drăgălaş, mă mai întâlnesc cu prieteni optimişti şi visători, admir culoarea frumoasă a cerului şi miros cafeaua de dimineaţă când urc treptele scării spre redacţie, salut şi primesc zâmbete sau pur şi simplu sunt veselă pentru că aşa îmi aleg eu să fiu. 

Mi s-a zis cândva că unii oameni pot fi enervaţi de bucuria mea, n-am crezut până când mi s-a demonstrat că da, sunt şi astfel de persoane care nu înţeleg că poţi să ai o stare bună fără a avea un motiv special. Pentru că nu pot şi nici măcar nu încearcă să-şi privească viaţa altfel, acei oameni încep să fie deranjaţi de cei care au zâmbetul pe buze. Am încercat să fiu mai reţinută (cel puţin când eram în prejma unor oameni închişi) şi mi-am dat seama că starea aceea a lor începea să mă afecteze şi pe mine şi brusc mă gândeam la tot ce mă supăra, deveneam obosită şi fără vlagă. Atunci mi-am zis că nu mi-e bine, până la urmă viaţa mea e aşa cum vreau eu să fie, cu momente frumoase şi cu clipe mai puţin plăcute peste care vreau să trec repede. Eu aleg veselia, alţii aleg ce vor…