Cred cu tărie că viaţa se joacă cu noi. Şi are control absolut. Dintotdeauna m-au făcut să zâmbesc declaraţiile gen “În momente cheie, EU am luat decizia x-buna/rea şi asta mi-a schimbat viaţa.” . Hellooo!!! Nu vă mai flataţi! Aţi jucat cum v-a cântat Ea. Cel mult aţi ales paşii. Muzica şi ringul le-aţi primit pe tavă. Eu aşa cred.
Am făcut 12 ani de pian. Nu a fost alegerea mea, desigur. Mă trag dintr-o familie de muzicieni şi artişti şi părea de la sine înţeles că trebuie să continui tradiţia. Eram bunicică. Şi totuşi, după 12 ani, “am ales” liceul de filologie. Citiţi ghilimelele. La momentul respectiv, specializarea dactilografie era mai “de viitor” decât cea de pianist.
Am terminat liceul printre primii. Urma, firesc, facultatea de limbi străine-engleză-franceză. M-am dus să mă înscriu cu dosarul sub braţ şi plină de entuziasm… la o zi după ce înscrierile se încheiaseră în Pitar Moş. M-am înscris tot la Universitate dar la o specializare la care nu mă gândisem niciodată că aş putea ajunge: Engleză-Teologie. Da, teologie.
Am “ieşit” din facultate profesor. Şi am şi predat 4 ani. Cum s-ar spune, aveam meseria pe care o alesesem. Într-o vară, acum 11 ani, mama a cunoscut o doamnă, al cărei fiu lucra în televiziune. Pe scurt, aşa am ajuns reporter. Dintr-un schimb de amabilităţi, purtate într-o seară, undeva prin Câmpulung Moldovenesc.
Mi-am cunoscut viitorul soţ în televiziune. Printr-un concurs de împrejurări, (ce-mi place expresia asta:)) cineva a decis că am putea lucra împreună, la o emisiune. Ziua filmam, noaptea montam materialele. Era să uit: amândoi eram implicaţi în câte o relaţie de câţiva ani. Stabilă:)
Nu am “ales” să rămân gravidă. Nu am calculat, nu am încercat, nu am refuzat. Vroiam un copil… dar mi se părea că nu sunt încă pregătită.(:)) Întotdeauna mi-am dorit însă ca cele 9 luni să fie cele mai frumoase din viaţa mea. Să fie totul numai fericire, zâmbete şi miros de primăvară. Şi eram hotărâtă să fie aşa. Ce să vezi… Următoarele 7 luni am stat imobilizată la pat, în spital. Atunci am crezut că cedez. Evident, am rezistat perfect. Iar când am crezut că lucrurile bune se întâmplă doar în filmele de dragoste, a venit din nou Ea şi m-a plesnit. “Proasto, e cum vreau eu, nu cum crezi tu…”

Şi vin şi întreb: de ce atâtea planuri? De ce atâtea calcule? Nu cumva ne obosim degeaba? Nu cumva, atunci când ne credem, în sfârşit, deştepţi, riscăm să aflăm că unu şi cu unu nu fac neapărat doar doi?… Şi că ceea ce iniţial părea să dea cu minus, după egal se poate transforma în plus?… Şi că, de pildă, chimia nu poate fi explicată mereu matematic?:)

Concluzia mea: încerc să dansez. Cu graţie, măcar…