Fiecare are un prieten. Cel mai bun prieten al meu este nevorbitor. Sau aşa l-ar considera mulţi. Sau, mai bine spus, ar considera-o unii.  Mau e pisica mea.  Stă cu mine şi mă suportă de 15 ani. Şi aş vrea să mai stea cel puţin încă pe atât.
Povestea prieteniei noastre a început într-o seară de toamnă. Sora mea a venit de afară şi mi-a povestit despre un pui de pisică pe care-l salvase de nişte câini supăraţi. L-a luat de pe jos şi l-a urcat într-un pom, să nu mai ajungă dulăii la el. Şi totuşi nu l-a adus în casă. Mi-a spus că a crezut că mama nu ar mai fi vrut animal în casă, după ce ne pierduserăm într-un mod foarte urât motanul  Kiki, un pisoi pe care-l văzuserăm născându-se. Ar fi fost prea dureros.
Şi totuşi, mama, tot mama s-a gândit să mă trimită să iau o cutie cu detergent. Am ieşit din bloc, am cumparat detergentul  şi nu m-am putut abţine să nu mă opresc lângă pomul din care un ghem alb cu negru plângea de-i sărea blana de pe el. Am mângâiat pisoiul şi cu greu l-am pus înapoi în pom. Ştiam că, dacă îl duc direct în casă, mama se va supăra şi mă va pune să-l duc înapoi afară. Aşa că am apelat la varinata de marketing. Am urcat în apartament şi am început să laud şi să mă minunez de minunăţia de pisică pe care am văzut-o eu afară. Sora mea mi-a ţinut isonul şi amândouă i-am povestit mamei cât de frumos şi de neajutorat e pisoiul din copac.
Aşa că, după câteva minute mama mă trimitea înaoi jos, în faţa blocului, să aduc pisica, să o vadă şi ea. Apoi, urma să o duc înapoi afară. Au trecut  15 ani din acea seară şi pisica aceea nu a mai plecat din casa mamei.  Mint. A ieşit de câte ori a fost nevoie să mergem la veterinar şi o dată când a căzut de la balcon. Am recuperat-o după 2 zile de căutări, de la o vecină care nu voia să o dea înapoi. Aşa de mult o îndrăgise.
Acum mi-e teamă să nu-mi pierd din nou buna pritenă. Mau a îmbătrânit şi ca orice fiinţă a început să aibă probleme de sănătate. Nu a scăpat nici ea de cele mai frecvente probleme la pisici, cele de rinichi. Mai rău e că are şi pancreatită şi se pare că şi ficatul ei cedeaza uşor, uşor. Am dus-o la veterinar. Din păcate şi el e tot om ca şi mine. A spus că aceste probleme sunt normale la vârsta ei. Nu a putut decât să-mi dea nişte medicamente care să mai încetinească procesul de îmbătrânire al organelor ei interne. Dar mie nu mi se pare de ajuns. Nu mai ştiu ce să fac sau cum să fac ca ei să-i fie bine. Are zile întregi când nu vrea să mănânce, aşa că trebuie să o hrănim forţat. Are zile când se ascunde în dulapul ei preferat  şi nu iese cu orele.
Mă doare să mă gândesc că poate mâine sau peste o săptămână s-ar putea să mă părăsescă. Ştiu că e peste puterile mele să-i mai dau ani de viaţă, dar măcar mă străduiesc să-i fie bine şi să o am cât mai mult timp lângă mine.