Nu îmi place iarna. Îmi aminteşte în fiecare an că îmbătrânesc, e frig, prea frig şi e mizerie. Dar îmi amintesc de o iarnă pe care o iubeam.
Aveam vreo 9 ani şi eram la bunici. Era încă noapte afară când am deschis ochii. Bunicii mei vorbeau în şoaptă. Era aprinsă doar lampa cu petrol. Trebuie făcute multe în gospodărie. Vorbesc de ale lor. Mi-am ridicat capul de pe pernă cât să văd jocul flăcărilor pe perete. Se auzeau lemnele care trosnesc în sobă. E cald şi bine. Bunica mi-a promis că îmi face plăcinte cu mere azi. Sunt cele mai bune din lume. Şi cu gândul la ele adorm. Trec ore bune până când mă hotărăsc să ies din pat. Geamurile sunt albe. Nu se vede nimic afară. Abia spre prânz decid să ies din casă. Bunica mă pune să iau 10 straturi de haine pe mine. Sub tălpi se aude zăpada, iar la colţul casei ţurţurii sunt aproape cât peretele. Îl văd pe bunicu în curte. Dă de mâncare animalelor. E roşu foc la faţă. Mai stau puţin să privesc zăpada depusă pe dealuri. Îmi place la ţară pentru că zăpada rămâne zile întregi. Revin la căldură. Bunica pune deja pe masă plăcintele cu mere. Şi îmi povesteşte de tinereţile ei. Cum mergea la bal, cum mergeau la târg sâmbăta. Îmi place să o ascult. Vorbeşte încet şi din când în când se uită spre mine. Se topeşte când mă priveşte. Ştiu că sunt nepoata lor preferată.
Când începe să se topească zăpada mă întorc şi eu acasă. Vine mama să mă ia pentru că începe şcoala. Bunicii stau în poartă şi ne fac cu mâna. Niciodată nu i-am putut privi. Nu-mi plac despărţirile. Acum 10 ani bunica a ieşit pentru ultima dată în poartă să îmi facă cu mâna. Iar anul acesta l-am văzut pentru ultima oară pe bunicu în poartă.
A venit iarna. Îmi e dor de o plăcintă cu mere. Tare dor.