Zi de toamnă. Rece. Brumă. Câmp. Teren cultivat. Un tractor ruginit târâie după el o greblă improvizată cu care scormoneşte pământul. Scoate cartofi la suprafaţă. Unii au urme de sânge pe ei și resturi de carne. Așa-i pe câmp la recoltă, toamna. În spatele tractorului, stau aliniați cei care își spun numele cu funcții. În mâinile înghețate țin găleți de plastic. Nu se vede culoarea, sunt prea murdare. Dârdâie de frig. Se încumetă în tăcere. În soarele rece niște plete blonde, care atârnă lasciv deasupra țărânei, tresar la un moment dat a scârbă. Unghiile de birou au fost atinse de coada unui șoricel de câmp. Greața o simt toți. Stomacul lor e sensibil. Sunt obișnuiți cu lucruri fine. În fine, așa e înțelegerea, nu pot da înapoi. Înaintează aliniați, aplecați, scormonind după cartofi. Din când în când gălețile răsună. Au noroc, recolta nu e ca pe vremuri. Cartofii sunt mici și pricăjiți. Unora le convine de minune, mai strecoară unu, doi în buzunarele hanoracelor. După un timp, obosesc. Cizmele sunt grele. Cu o zi înainte plouase. Ar vrea să se oprească. O voce seacă îi simte la timp: ”Aveți competențe. Înainte!” Încep să-și lase hainele pe câmp. S-au încălzit. Unii șoareci de câmp adulmecă mirosul semințelor, trec la percheziţii. Deja tractorul nu se mai vede. Se aude doar scrâșnind. La jumătatea rândului sunt ca nişte umbre. Epuizarea. Vocea seacă e ușor iritată. „Aveţi competenţe. Dacă vreţi să mâncaţi, trudiţi!” E greu. Nu toţi merg la sală. Ajung la capătul rândului. Găleţile le cad din mâini. Se uită în gol. Sunt transfigurați. Vocea nu-i lasă. „Dacă vreţi să mâncaţi, trudiţi!” Foamea e mai grea decât epuizarea. Îşi iau găleţile de pe jos şi continuă în tăcere. Nu simt nimic. N-au simţit niciodată. Le e doar sete, dar nu au voie să bea apă decât în pauza stabilită procedural, calculată atent în funcţie de eficienţă şi productivitate. O anunţă fluierul. Li se aruncă un pacheţel. N-apucă bine să-l deschidă, fluierul din nou. „La muncă!” Într-o mână ţin pâinea din care muşcă, cu cealaltă adună cartofi. Până spre seară au adunat preţ de câteva rânduri. Vocea e aspră. „Sunteţi ineficienţi. Noroc că e noapte şi curentul e scump.” Nu înţeleg ameninţarea-reproş. Se târâie spre sat, în şir indian. Pe drum, întâlnesc un copil cu niste vaci. Îi priveşte, ei nu-l văd. E doar un copil care mână nişte vaci. Mâine va fi un om mare, probabil fără vaci. Nu simt nimic. Nu ştiu nimic. Se urcă epuizaţi în maşinile negre, strălucitoare, deși un pic jenate de colb. Îşi deschid telefoanele. Mailurile sunt inundate de drafturi cu discursuri despre experienţa lor „pe teren”. Oricum, nu fac diferenţa între ele. Nici ei, nici armata de blitzuri de a doua zi. Pentru mascaradă nici nu contează. (Peste câteva zile însă primesc toţi acelasi mail: ”Prin munca dumneavoastră ați contribuit major la recolta de cartofi, etc etc. Totuși, în urma calculelor, a reieșit că timpul dumneavoastră de lucru, raportat la cost și la rezultat nu a fost folosit la maxima lui capacitate. În consecință, pentru a salva profitul, vi se va percepe fiecăruia taxa aferentă acestuia. Ne revedem peste un an. Sincerely yours, etc etc)