Comunicarea non-verbală I
30 Dec, 2010 | De Alexandra Badoi | Categoria: Media
Ioan Drăgan spune despre prezentator că „exercită o funcţie de identificare şi chiar de intimitate, având, aşa cum spunea şi E.Véron (1983), un “statut de conector”, nu doar prin limbajul verbal, ci mai ales prin cel non-verbal şi paralingvistic – ştiri anunţate neutru, dar cel mai adesea cu un surâs, o grimasă, o încruntare, indiferenţă, aprobare, respingere, repulsie, ton jos sau ridicat, rostire ridiculizatoare etc” [1] .
Tot în cartea lui Ioan Drăgan am găsit un alt punct de vedere al lui Véron, pentru acesta, imaginea prezentatorului e cea mai importantă, vorbirea e secundară, iar privirea apare ca ax-relaţie esenţială pentru instaurarea şi justificarea contactului cu telespectatorii şi pentru a le câştiga încrederea.
E.Véron crede că prezentatorul tradiţional, rigid reprezintă gradul zero al comunicării. Textul este spus, citit , este pur-descriptiv , spaţiul, decorul este minimal, corpul este fixat rigid, privirea este directă, încât prezentatorul apare ca un suport neutru, un fel de „punct fix prin care trece discursul informaţional”[2]. Privirea şi mimica nu au valoare de semnificare.
Prezentatorii moderni sunt învăţaţi să producă sens şi să capteze atenţia telespectatorului, gestica şi mimica sunt elaborate, privirea trece dincolo de cameră.
[1] Ioan Drăgan, op.cit, pg 102
[2] E. Véron apud Ioan Drăgan, op.cit, pg 100