Incredibil câţi Moşi Crăciuni diletanţi am putut vedea zilele astea. Peste tot! La televizor, pe stradă, în case de oameni…. Unul mai netalentat ca altul.
Ca în orice profesie, sunt de părere că şi în breasla asta ar trebui să exite nişte standarde. Cursuri de calificare, atestate, ore de practică şi abia apoi debutul pe piaţa muncii.
Copiii sper că ştiu din start convenţia. Moş Craciunii care ii agasează pe la grădiniţă sau pe care-i văd pe ecrane sunt doar nişte imitaţii nereuşite ale adevăratului şi Unicului Moş.
Mă şi întreb cum s-ar aştepta cineva ca un ţânc să ia în serios o caricatura d-asta scălămbăiată care îl chestionează dacă a fost sau nu cuminte.
Pe de altă parte, îmi dau seama cât e de greu, cu astfel de personaje peste tot, să mai găseşti puterea – când eşti aşa mic -, să mai crezi că Moş Crăciun nu e doar un basm, ci are puterea de a colinda toată lumea într-o singură noapte.
Eu, din copilaria mea, îmi aduc aminte magia. Pe Moş Craciun l-am văzut o singură dată în carne şi oase. Mergea într-o caleaşcă (probabil o trasura rapciugoasă, dar mie mi s-a parut caleaşcă), prin cartierul în care locuiam eu, în Rm Vâlcea. Era EXACT aşa cum mi-l imaginam – cu cea mai albă şi pufoasă barbă din lume, cu costum roşu şi centură negară, lucioasă, care stătea să plesnească pe mijlocul rotofei. Eu aveam vreo 5 ani şi mi-am pierdut glasul de emoţie. Mi-a facut cu mâna. Este, cred, imaginea cea mai clară pe care o am în minte din vreo iarnă a copilăriei mele.
Cand am început să cresc, pe la 10 ani, m-au prins şi pe mine din urma zvonurile cum că Moş Crăciun nu există. M-am dus nedumerită la mama. “Auzi, există sau nu Moş Crăciun­?”
„E frumos să crezi că există…”
„Bine, bine… Dar EXISTĂ??”
„E frumos să crezi că există…”
A fost tot ce-am putut scoate de la ea. N-am înţeles eu prea bine atunci cum vine treaba, dar am ales sa-i mai dau o şansă.
Azi am priceput pe de-ntregul vorbele mamei. Şi ştiu sigur că Moş Crăciun există.