Nici nu a trecut bine şocul anunţului că Franţa şi Germania blochează, oficial, primirea României în spaţiul Schengen, că politicienii români au început să folosească ştirea după obiceiul lor – ca o bâtă pentru răfuielile lor interne. Cea mai sonoră acuzaţie a lansat-o dl Sorin Frunzăverde, care a opinat că ministrul de externe (colegul şi potenţialul său şef de partid, dl Theodor Baconschi) ar trebui să-şi dea demisia după “falimentul” politicii sale.
De fapt, cu riscul să fiu şi eu trecut în rândul tonomatelor, cred că eşecul trebuie pus în primul rând în contul preşedintelui Traian Băsescu. Domnia sa, şi nu ministrul Baconschi, a pledat insistent, la ultimul summit al UE, pentru aderarea României la Schengen la termenul stabilit, deşi subiectul nu era pe ordinea de zi. După numai câteva zile, Franţa şi Germania au arătat cât de mult au ţinut seama de pledoaria preşedintelui român. Dl Băsescu a reacţionat cu indignare, reclamând o “discriminare” pe care a subliniat că nu o va accepta, fără să precizeze cum se va manifesta, concret, această neacceptare. De fapt, până la discriminare, relaţiile mai mult decât dubioase ale structurilor româneşti de siguranţă şi justiţie cu clanurile interlope, relaţii evidenţiate strălucit nu de mult, sunt un motiv serios pentru ca occidentalii să fie cel puţin precauţi înainte de a ne îngloba în spaţiul fără frontiere interne. Aceasta, indiferent de jocurile preelectorale ale administraţiei Sarkozy, jocuri făcute, nu pentru prima dată în acest an, pe seama României “prietene” – există motive serioase. Ar mai fi de adăugat raţiuni care privesc doar indirect România, relevate într-un comentariu al agenţiei France Presse: “Dincolo de decizia lor cu privire la România şi Bulgaria, Parisul şi Berlinul doresc să trimită un mesaj ţărilor candidate la aderare. ‘Capitolele cu privire la securitate sunt cele mai greu de negociat cu candidaţii’, a recunoscut comisarul european Cecilia Malmstrom.” Un comentariu care, bineînţeles, nu a avut prea mare ecou în presa de la Bucureşti.
Politicienii noştri par să fi fost surprinşi că “rapoartele pe justiţie” nu sunt doar simple mustrări de la Bruxelles, bune de folosit, şi ele, în lupta politică internă, şi pot avea, până la urmă, urmări concrete. Rămân la părerea că, pentru omul de rând (ca şi mine), amânarea aderării la spaţiul Schengen nu este o chestiune de primă importanţă. Opinia publică ar putea păstra mai degrabă impresia că, după Rusia, preşedintele Băsescu a “pus la punct”, acum, şi Franţa şi Germania. Efectele se reflectă, cel mult, asupra propriei sale imagini; dar, oare, nu aceasta este cea mai importantă?