În copilărie, de 1 ianuarie, ziua Sfântului Vasile obişnuiam să merg la biserică cu bunicul. Nu doar că purta numele sfântului, ba chiar semăna cu el: părul alb, barba lungă, un zâmbet înţelept furişat în colţul gurii. Intram împreună în pronaos, mă ridica în braţe la icoane. După ce sărutam veşmintele sfinţilor şi mâinile lor mergeam în colţul din dreapta al lăcaşului, la prăvălia lui moş Gheorghe. O faţă uscăţivă, ochi mari ieşiţi din orbite, mâini mari şi tremurânde care numărau mereu lumânări. Bunicul cumpăra două, de ceară curată, mă lua de mână şi mergeam să dăm leturghie. În drum spre altar urmăream cu privirea sfinţii, mucenicii, îngerii aşezaţi cu pricepere de pictori pe … pereţi. Nu de puţine ori m-am întrebat eu, copilul de 5 ani, cum pot sfinţii să stea aşa atârnaţi de tavan. Sfântul Ilie, spre exemplu, stătea dintotdeauna pe o latură a cupolei. Uite-o şi pe Filofteia, are tot timpul o rană la picior. Bunicul îmi povestea cum Filofteia, o fetiţă de vârsta mea, venea mereu acasă cu alte haine decât cele pe care i le dădeam mama dimineaţa când o pregătea de şcoală. Copila îmbrăca veşmintele copiilor săraci şi le dăruia acestora hainele ei bune. În capătul drumului spre altar mă întâlneam mereu cu Fecioara Maria şi pruncul său. De fiecare dată când sărutam icoana simţeam mângâierea blândă a mamei mele.
Cu lumânarea aprinsă ajungeam în faţa altarului, îmi rosteam numele de botez, sărutam mâna preotului şi-i ofeream un bănuţ. Părintele nu primea niciodată banii mei, doar pe cei ai bunicului. Monezile dăruite de mine se înmulţeau în palmele lui şi cădeau mai apoi într-ale mele. O… e ca minunea cu pâinile…