Ce îl inspiră pe geniul meu?
31 Jan, 2011 | De Mihaela Calin | Categoria: Momente
Geniul meu este Gabito. Îi spun aşa pentru că nu ştie. Altfel probabil că nu i-aş mai spune nimic. Nu m-ar copleşi inteligenţa lui, deşi Gabriel Garcia Marquez nu este cu siguranţă un om care poate fi suspicionat de lipsa minţii ascuţite care străpunge gândurile neterminate din capul meu, dar cu siguranţă m-ar copleşi autenticitatea lui. Este singurul scriitor cu care simt că am o relaţie personală. Am început cu magia, am lăsat-o să mă captiveze, să mă şocheze şi să mă încânte şi apoi am descoperit realismul. Da, Marquez scrie ca un ziarist, doar că el are mii de perechi de ochi cu care scrie, scrie cu urechile, scrie cu paşii, scrie cu intuiţia.
Îmi place să intru în capul geniului meu. După fiecare carte a lui, pe care o citesc sau o recitesc, fac research. Am făcut acelaşi lucru şi după ce am citit Povestea târfelor mele triste. Şi aşa am ajuns la Kawabata, la Yasunari Kawabata şi la frumoasele lui adormite.
Să ne înţelegem, cele două lucrări publicate de doi scriitori de reper în literatura mondială au exact aceeaşi idee centrală, doar că ele au fost publicate la distanţă de aproape 50 de ani şi în două locuri foarte îndepăratate ale planetei. Sună ciudat ce a făcut Marquez, vă spun poveştile seamănă izbitor. Vorbele în schimb sunt altele. Ideeile sunt comune în mare parte, dar magia e alta. Se vede limpede că nu poţi înţelege moartea ca un japonez, deşi toţi ştim că vom muri, şi nu poţi judeca viaţa ca un sud-american, deşi toţi trăim sub acelaşi soare.