Sunt de fapt mai multe. Drumuri pe care nu te mai poţi întoarce. Aş vrea uneori să-nchid ochii, să bat din picior, să ţip, dacă e cazul, şi să vină cineva să-mi rezolve ceea ce eu am încurcat. Ca atunci când eram mică. Pe astfel de drumuri, recunosc, aş vrea să mă mai întorc. Aş vrea, spre exemplu, să fiu din când în când copil. Cu tot ce presupune asta.
Dar drumurile copilăriei nu sunt singurele pe care aş vrea să mă întorc. Într-o lună, când nu găsesc nici două zile libere pentru mine însămi, îmi rezerv din când în când zece secunde şi mă gândesc la momentele de relaxare. În astfel de clipe agitate, momentele alea par atât de departe. Şi, totuşi, au o influenţă atât de mare asupra mea…
Aş vrea să mai regăsesc în viaţă oameni care au fost importanţi pentru mine. Oameni care m-au crescut sau m-au format, dar de la care mi-am luat la revedere fără să-i cunosc cu adevărat. Cred că am mai avea multe de vorbit.
Mi-e dor şi de locurile prin care am trecut. Poate că pe unele aş mai găsi posibilitate de întoarcere, dar nu le-aş mai găsi la fel. De-asta, prefer să le păstrez aşa cum au fost ele cândva. Poate cele mai dureroase drumuri cu sens unic sunt cele pe care tu însăţi/însuţi le-ai blocat celălalt sens. Cred că fiecare are astfel de drumuri. Pe unele le deschidem, la un moment dat, pe ambele sensuri, altele rămân mereu închise pentru noi. Uneori sunt regrete, alteori amintiri din care avem câte ceva de învăţat. Din teoria drumurilor, poate cel mai interesant lucru e faptul că în faţa noastră sunt mereu alte şi alte drumuri.
Alegerea poate fi uneori inspirată, alteori nu. De-asta, cred că vin şi momente când regretăm că există drumuri cu sens unic.